Cand eram mica imi vedeam viata in verde si albastru: iarba si cerul. Eram un copil neimblanzit al naturii, stiam numele fiecarui fir care iesea din pamant, asociam fiecare tril cu o pasare, citeam ora dupa soare si umbra, schimbarile vremii dupa vant, traiam in natura, respiram odata cu ea, plangeam cu ea, muream si reinviam impreuna, ii stiam toate secretele. Anii sau ceilalti care nu ma intelegeau sau chiar eu, din dorinta de a fi inteleasa, ne-au indepartat, acum ii privesc frumusetea si minunile din afara, nu mai sunt in mijlocul ei, cu aceeasi traire si in aceeasi suflare. Cu toate acestea am ramas inauntru la fel de salbatica.
Culorile din viata mea s-au schimbat, nu toate doar cele predominante. Cand ceilalti incercau sa-mi induca o stare de roz eu am preferat sa vad totul prin ochii mei dand vietii culoarea albastru in tonuri inchise, combinate cu tonuri de gri si alb. Singurele zile cand aveam alte culori cu mine erau toamna cand imi plimbam picioarele prin frunzele cazute si respiram aerul mirosind a fum.
Si dintr-o data dominanta a devenit negru. Acum nu stiu daca gresesc dar din cate stiu eu negru e ton si nu culoare… pana la urma nu conteaza. Povara lui a fost coplesitoare la un momenat dat, pana cand am inceput sa-i vad toate aspectele si mai ales pana cand am vazut celelalte culori prin filtru negru.
Stiu ca nu voi mai vedea niciodata viata in verde si albastru, cel putin nu in verdele si albastrul in care o vedeam acum multi ani, viata in roz e exclusa din simplul fapt ca rozul nu ma atrage in nici un fel dar nici nu-mi displace. Sper sa nu vad mai vad doar in negru, momentan imi place la nebunie acest filtru de culori de viata. Astfel culorile nu sunt niciodata simple, le simt puritatea, si mai ales pot sa vad viata in orice culoare vreau dar prin negru.