Cu 24 de ore intarziere postez si eu un blog pe care il coc de aseara. 8 iulie 2008: inceputul seriei de concerte la care voi merge vara aceasta. Def Leppard si Whitesnake. Am binevoit sa ajung la Romexpo atat de tarziu incat sa ratez intentionat Iris. M-am pus pe asteptat, nu eram eu foarte entuziasmata, asta pana in momentul in care au aparut pe scena cei de la Def Leppard. Am rupt contactul cu realitatea si mi-a aparut in fata posterul cu ei dintr-o revista “Salut” de prin 1990 poate chiar 1989 nu mai stiu sigur. Posterul era in format A4 cu formatia sus mentionata. Nu-mi puteam lua ochii de la el la fel cum nu ma saturam de albumul lor “Hysteria”. Dupa primele acorduri ei m-au cucerit, pacat ca am vazut cam jumatate de concert de la coada la apa/bere/suc ca na, asa se intampla cand mergi la concerte cu copiii. “Hysteria” am ascultat-o de undeva din spate. Din nou ii priveam si nu-mi venea sa cred ca sunt cei din poster. Melodiile preferate din concert: “Rocket”, “Animal”, bine inteles “Love Bites”, “Hysteria” si bisul cand Joe Elliott a spus ca are o intrebare ptr public: “Do you wanna get rocked?” “Let’s Get Rocked” e una dintre cele mai cunoscute melodii ale lor. Au cantat ceva mai mult de o ora, toate melodiile mi-au adus un zambet pe buze, am cantat, am aplaudat, ei au facut pe scena un show pe placul meu: fara prea multe scheme smechere de artisiti, au comunicat cu publicul, au incercat sa spuna Bucuresti in loc de Bucharest si mai ales se vedea ca au venit acolo ca sa cante si cred ca mi-a placut si costumatia solistului. La sfarsit cand si-au luat ramas bun mi-a ramas privirea la baterist si la felul in care facea cu mana publicului, cu singura lui mana… stiu povestea de la “VH1 Behind the Music”. Accidentul petrecut cu atat timp in urma nu l-a impiedicat sa fie bateristul uneia dintre cele mai mari formatii din Europa. Concluzia mea a fost ca aveam gusturi bune cand aveam 5 ani. As merge oricand sa-i vad din nou.
Pentru Whitesnake m-am strecurat destul de in fata nerabdatoare sa vad o legenda vie: David Coverdale. Oricat de mult imi plac ei, vocea lui si oricat de mare ar fi aceasta legenda dupa prima melodie eram complet dezamagita si un pic contrariata: de ce vocea inconfundabila a fost inlocuita cu niste gemete si incercari nereusite de a duce pana la capat notele inalte? Ma rog, poate stateam eu intr-un loc in care nu se auzea atat de bine. Eu una nu am perceput vocea lui Coverdale, “The Voice”, pana la “Is This Love”. Dupa gafa cu BudaBucharest a urmat un solo de chitara fenomenal din partea a doi chitaristi fenomenali. Dupa acest moment a urmat partea a doua a concertului, parte care a sunat mult mai bine din punctul de vedere al vocii D-lui Coverdale. Cascada de hit-uri “Ain’t No Love”, “Here I go Again” si “In the Still of the Night” a fost nemaipomenita. Totusi raman la parerea mea: fara backing vocals concertul ar fi avut de suferit mult mai mult. La refrenul de la “Soldier of Fortune” i-am auzit vocea lui David Coverdale fara partea instrumentala… si mama ce voce!!!
Ca orice concert care sa-mi placa si acesta s-a terminat mult prea devreme, as mai fi stat acolo inca o ora. Acum astept cu nerabdare ziua de vineri si concertul cu Judas Priest. Oricum vara asta in afara de Apocalyptica voi merge la concerte unde voi vedea numai bunici ai rockului, legende vii si inca in putere. Si cand ma gandesc ca pe unii ii astept de mai bine de 10 ani…