Numit de unii “marele eveniment muzical al anului”, Sonisphere era cat pe ce sa treaca pe langa mine. Sau eu pe langa el. Din lipsa de buget nu mi-am achizitionat mult doritul bilet. Dar, in cazul meu, nu a fost lipsa de noroc. Cu doua zile inainte de festival m-am trezit castigatoarea unui abonament. Prin urmare am topait, m-am bucurat, mi-am ridicat premiul si vineri 25 iunie m-am prezentat la Romexpo cu inima-n dinti si fericita peste masura, ca sa-i vad pe Paradise Lost, primii de pe lista de “2 b seen”. Frumos canta baietii astia. I-am mai vazut live in show-ul propriu si mi-au placut acum la fel ca si atunci. In prima zi i-am asteptat cu nerabdare si pe Manowar. Am ratat concertul trecut asa ca acum stateam cu sufletul la gura. Stiind cat de bine suna live si ce energie arata pe scena pot spune ca am fost un pic dezamagita cand am aflat ca nu sunt cap de afis. Nefiind o fana inraita a trupei tot am stat in ploaie cu mainile pe sus si am cantat. Frumos frate! Cum suna unii live!
Ziua 2. Dupa o coada infernala m-am pus pe ascultat. Am realizat inca din prima zi ca daca stai mai in spate se aude mai bine ca in fata, chiar daca nu apuci sa vezi mare lucru. Asteptam, ca majoritatea oamenilor de acolo, concertul Metallica dar pana la ei ziua a fost plina de surprize: Anthrax au sunat foarte bine, Megadeth mi-au adus un zambet larg pe fata (forte tare Mustaine, foarte tare si banner-ul facut de fani si afisat in fata scenei: “Dave ’em All”), Slayer, cu tot zgomotul pe care au putut sa-l faca au cantat impecabil si au adus euforie in randul fanilor iar Metallica… Pai la ei e alta poveste, de fapt e deja a treia parte. Foarte amabili si caldurosi fata de public, cantand piese mai noi si mai vechi, improvizand, luand-o usor pe aratura pe alocuri, scapand un Budapest in loc de Bucharest (fapt care a fost, zic eu, un accident care face parte din colectia: “I must not” – “I must not say Budapest, I must not say Budapest!!! Ooops!!!” It slipped), cei de la Metallica au facut un show incendiar. Sau cel putin asa credeam eu sambata seara caci ce a urmat duminica… Dar pana acolo mai e. Metallica, da, i-as mai vedea, imi plac.
Duminica am ajuns la Romexpo de la primul concert: Luna Amara. Imi plac baietii astia, canta bine si se vede ca se implica in ceea ce fac pe scena. Anathema: pai cover-ul dupa Led Zeppelin m-a lasat cu gura cascata, atat de bine a sunat. I-am mai vazut si ei au mai vazut publicul roman de multe ori, se pare ca le place aici. Dupa Anathema am asteptat nerabdatoare Alice in Chains. Frate cum pot sa sune astia. Iar vocea si chitara lui Jerry Cantrell sunt to die for! Tandemul chitarelor si imbinarea vocilor au facut din recitalul lor un concert pe care nu-l voi uita prea curand. Dupa ei toata lumea rasufla usurata: “in sfarsit urmeaza Rammstein”. M-am strecurat in fata scenei, cat mai aproape si mai central si am asteptat. Si cat a meritat aceasta asteptare! Ce mi-a fost dat sa vad/aud/simt e de nedescris in cuvinte! E de vazut si ascultat, altfel nu se poate intelege. Un sound plin de energie si un spectacol cum nu am mai vazut. Te face sa te gandesti ca cei care au pus cap la cap totul sunt un pic dezaxati, in frunte cu trupa bine inteles. Sau poate sunt cu adevarat artisti, dar unii mai altfel ca sa spun asa. Sau cate putin din amandoua. Wow! Hipnotizant. Am cantat, am tipat, am aplaudat pana m-au durut palmele, am stat numai cu mainile pe sus si am privit fix la ce se intampla pe scena. Mi-a placut! Si cred ca le-a placut si lor, pana la urma cine nu ar fi impresionat de o armata de oameni care iti canta in cor melodie dupa melodie. Si nu uitati: Rammstein sunt o trupa care a cunoscut succesul cantand in germana! Multi ar spune ca au ajuns aici datorita excentricitatii lor, eu as spune ca sunt multi artisti excentrici si talentati care nu au ajuns unde sunt Rammstein chiar daca au cantat in engleza. Au ei acel ceva, that hook, care te prinde si nu-ti mai da drumul, nu pentru ca ar fi doar evil-ish ci si pentru ca tu nu mai vrei sa dai drumul. Extraordinar!
Si dupa concerte, agale, facand poze si admirand marea de pahare de plastic ramase in urma, am luat-o spre poarta. A trecut si asta! Cat il asteptam. Oricum in 3 zile am fost la concerte cat pentru un an. As vrea sa pot sa-mi amintesc cat mai mult timp ce am vazut/ascultat dar din pacate impactul atat de puternic al concertelor nu-mi permite sa-mi amintesc decat starile pe care le-am avut. Si atunci zambesc.