As putea spune ca in sfarsit imi fac curaj sa povestesc cum a fost…
Deci… se ia una bucata doctor de la ORL, arab de preferinta sau de orice alta nationalitate numai roman sa nu fie, se pun multe intrebari si dupa ce se primesc raspunsurile dorite se gandeste la rece.
Dupa doua luni de la prima runda se suna acelasi doctor, se pun iar aceleasi intrebari, se apreciaza rabdarea cu care se dau raspunsurile, se urmareste evolutia pe niste planse dintr-un cabinet ORL si se primesc pe rand trimiterea la analize, biletul de internare si retetele pentru cele multe medicamente ce vor fi necesare dupa operatie.
Cu o zi inainte se intra in panica. In ziua cu pricina deja nu-ti mai simti maini, picioare, nas, urechi, foamea te termina, frica e atat de mare incat nu mai esti in stare sa vorbesti. La spital bine inteles ca procedurile de internare dureaza 3 ore… Si apare doctorul care cu buna dispozitie specifica iti ridica moralul. Pentru el urmeaza o zi obisnuita. Si ajungi in blocul operator.
Acum ca o paranteza, in astfel de cazuri cea mai nasoala chestie e si cea mai simpla si anume: anestezia. In 3 secunde adormi si te transformi intr-o leguma, adica mai ai putin si ai putea fi considerat mort. Si daca n-ai noroc pot aparea si complicatii (evitate datorita setului de analize facut cu cateva zile mai devreme). So ce se poate intampla? De ce te intereseaza totusi? Oricum daca se intampla ceva tu esti adormit deci n-o sa stii nimic.
In blocul operator semnezi ca esti de acord cu anestezia totala si doua minute mai tarziu esti intins pe masa de operatii, asistenta te leaga de o perfuzie, iti ia tensiunea, iti prinde un cleste de deget, doctorul se amuza cand te vede atat de speriat si apoi vine intrebarea:
“Ametesti?”…
“Nu”.
“Vei ameti”.
“Ok”
Si firul se rupe.
Dupa operatie nu stiu exact unde am deschis prima data ochii… pe masa, pe targa sau cand eram in salonul de supraveghere dar primul gand a fost ca-i gata, s-a terminat, am scapat. Spre norocul meu am avut un doctor cat se poate de grijuliu si glumet pe deasupra. Imi era foarte frig.
Urmeaza cateva ore in care serul din anestezie inca ti se plimba prin corp si cand ajunge la cap adormi subit. Din cauza intubarii ti-e foarte sete si te doare gatul. Respiri pe gura. Dupa 8 ore in sfarsit ai voie sa bei apa si sa mananci dar cine poate sa faca asta cu doua chestii bagate in nas pe care le simti si in ochi si in urechi si oriunde pot fi simtite. Trebuie sa mananci ca daca nu te pun pe perfuzii. Trebuie sa bei lichide ca daca nu, o da, tot pe perfuzii ajungi.
Urmeaza o noapte in care te rogi sa dormi numai sa nu simti cum iti crapa capul (am aflat mai tarziu ca e din cauza ca sinusurile nu se aeriseau) iar dimineata cand vine doctorul sa te vada sari in sus de bucurie. Da, poti sari in sus, poti sa si mergi, sa nu ametesti, sa razi, sa vorbesti, poti sa faci multe dar nu poti sa respiri normal, pe nas pentru ca ai doua chesii cat China bagate mai adanc decat crezi.
Operatia de deviatie de sept nu doare dar simti un disconfort enorm incat uneori iti doresti sa doara, pentru durere exista analgezice, disconfortul trece doar cu rabdare. Partea buna e ca dupa 48 de ore de somn pleci acasa si mai dormi inca 3 zile. Si dupa aia poti sa respiri. Totusi nu recomand aceasta operatie decat daca este neaparat nevoie. Si nu, nu raman semne.
In caz de urgente: spitalul ORL e pe Panduri in spate la Marriot.
“Multa sanatate!”
Concluzia peste 3 luni.