Spinning Words

Vreau sa va povestesc cum a fost la fest, dar nu pot!!! Nu pot pentru ca am in cap concertul celor de la The Cult. Dar voi incerca totusi sa am o logica in postare.

Gata, m-am potolit… Da, am fost doar duminica la fest. Ungly Kid Joe… nu am ajuns la ei din pacate.  Nu i-as fi prins nici pe cei de la Within Temptation de la inceput pentru ca am stat la coada la intrare ca sa ma caute duduile de la paza si-n portofel… dar am avut noroc, au inceput cu 10 minute mai tarziu fata de ora programata. Pe Within Temptation i-am vazut anul trecut la Peninsula asa ca stiam la ce sa ma astept: un concert energic, un sound minunat, una dintre cele mai bune voci feminine din scena metal, multa voie buna si respect fata de public. Sharon are atata energie in ea incat alearga, sare, se agita si canta in acelasi timp fara ca vocea sa o lase si fara ca noi sa fim dezamagiti. Cand a inceput concertul in jurul meu nu era foarte multa lume si eram oarecum suparata, Within Temptation merita o audienta pe masura maiestriei pe care o afiseaza pe scena. Pe la jumatatea concertului m-am uitat de jur imprejur: se stransesera foarte multi spectatori. Super!!! Foarte frumos show-ul lor.

Scurta pauza si nivelul de adrenalina a crescut. Au intrat The Cult si timp de o ora si ceva nu m-am putut lua ochii de la Ian Astbury, am cantat si m-am bucurat de fiecare acord. Cu trupa asta am o intreaga poveste, de la melodia vazuta la TV pe vremea liceului la Friday Rocks, fara sa-i prind titlul sau formatia, la o lunga asteptare vineri de vineri sperand ca poate poate o scapa iar in playlist, trecand printr-o perioada marcata de un pseudonim inspirat de ei si ajungand, intr-un final, sa-i vad si mai ales sa-i ascult. Punctul culminant al GreenFest-ului de anul acesta, trupa care m-a convins sa merg la concert pentru ca altfel as fi plans ca iar i-am ratat. Pentru multi sunt cei care canta “Painted on My Heart”, superba melodie de pe coloana sonora a filmului “Gone in 60 Seconds”. Pentru mine sunt absolutely amazing. Iar melodia care m-a agatat de ei e “Edie (Ciao Baby)”. Probabil cea mai putin cunoscuta formatie a zilei de duminica, The Cult a avut o prestatie live excelenta. Un instrumental specific lor, o voce puternica si un solist cu o carisma cum greu mai gasesti azi. Ian Astbury a fost intr-o forma de zile mari. Nu au cantat “Edie”, cu siguranta ar fi facut senzatie cu “Painted on My Heart” daca ar fi fost in setlist, au pastrat o latura hard-rock pentru intregul concert. De la piese mai melodice pana la cele mai energice si agitate, au trecut de la albumul nou la melodii care imi imbogateau mie cultura muzicala candva de mult, vineri de vineri. Highlight: “She Sells Sanctuary” care m-a impresionat de la primele acorduri. Mi-ar placea mult de tot sa-i vad intr-un show numai al lor la care sa participe doar fanii lor, nu in cadrul unui festival unde interesul publicului este impartit pe trupe participante.

Alta pauza si spatiul rezervat publicului a inceput sa se aglomereze: urmau Evanescence. Practic, toti cei care nu au vazut The Cult s-au intors pentru a-i vedea pe Americani. Eram foarte curioasa cum va fi concertul lor. Si am fost impresionata. Au fost de-ajuns de loud ca sa sune bine, Amy are o voce puternica, canta minunat la pian. As fi vrut sa-i vad undeva in liceu cand melodiile lor erau difuzate intens pe posturile TV de muzica, cand le stiam versurile, ar fi fost mult mai intens dar, nu ma plang. “My Immortal” a impresionat pana la lacrimi iar concertul a fost incheiat in forta cu “Bring Me to Life”, care din pacate, fara vocea masculina,  isi pierde o parte din magie.

Dupa Evanescence eram atat de obosita si de adormita, nu stiu de ce, incat am mers si m-am asezat pe jos la umbra, undeva spre intrarea in spatiul festivalului. M-am odihnit, m-am plimbat si apoi i-am asteptat pe Guns N’Roses. Nu, nu am mers la festival pentru ei, chiar ma gandeam ca poate nu stau sa-i vad la cat de obosita ma simteam. Dar am stat. Vroiam sa ascult “You Could Be Mine”, all time fave de la ei, melodie preferata de cand aveam… 9 ani cred. Bun, si determinata sa astept melodia asta am stat si i-am ascultat. Au avut intr-adevar un show impresionant, Axl Rose a fost in forma, vocea l-a ajutat din plin iar muzicienii talentati care fac parte acum din Guns au prestat excelent. Si dupa muuuulte melodii am recunoscut de la primele acorduri “You Could Be Mine”. Si au curs una dupa alata toate melodiile pe care vroiam sa le ascult: “Sweet Child of Mine”, “November Rain”, “Don’t Cry” si “Civil War”.

Si dupa o dupa amiaza calduroasa cu muzica foarte buna de la trupe mari care ar fi meritat fiecare in parte sa fie headliner, eu am mers acasa si am ascultat The Cult in disperare. Fara suparare pentru celelalte participante la fest si pentru public dar am mers la concert pentru ei si vor ramane apogeul zilei de duminica. Au fost minunati!!!

In colectia trupelor pe care le-am asteptat ani de zile pentru a le vedea live i-am adaugat si pe cei de la Linkin Park. Am inceput sa-i ascult cum au aparut, undeva prin clasa a 9-a (deci prin 2000 – acum 12 ani!!! wow!!!) pentru ca pe vremea aia erau una din putinele trupe de rock difuzate in timpul zilei la TV. Imi calmam nervii pe muzica lor si scoteam din mine toata energia negativa (cealalta metoda de calmare era alergatul a 3-4 ture de stadion). Norocul meu era ca parintii mei erau obisnuiti cu muzica de genul acesta dar vecinii probabil bodoganeau atunci cand dadeam cat se poate de tare TVul ca sa-i ascult. Ce m-a prins pe mine mai intai de la ei a fost “Crawling” dar capacul a fost pus de “Papercut”. Mi-a placut foarte mult si “In the End” dar a fost difuzata atat de des incat la un moment dat ma plictisisem. Am gasit albumul lor “Hybrid Theory” pe CD si l-am ascultat in nestire si chiar si acum pot sa spun ca este un all time favorite.

Concertul nu l-am asteptat cu nerabdare ci doar cu o enorma curiozitate. Stiam ca ei suna bine live, speram sa mi se confirma asta. Partea faina a fost ca scena a fost amplasata chiar sub geamul de la birou… nice sound check… asa ca am coborat inainte de Zdob si Zdub. Despre acesti baieti ce pot sa spun? Sunt foarte tari, vorbareti, talentati, canta bine si-i revad mereu cu placere. Nu pot sa spun ca i-am asteptat pe LP cu fluturi in stomac, au inceput sa cante si eu am inceput analiza: voce OK, orchestratie OK dar de ce se aude asa de incet? Cam jumatate de concert cred ca a fost sonorul undeva la jumatatea nivelului care mi-ar fi convenit. Undeva pe parcurs si-au revenit si au dat mai tare dar daca ar fi fost dupa mine cred ca as fi dat sunetul atat de tare incat sa rasune tot Bucurestiul. Chester Bennington are o voce super si niste plamani foarte puternici, m-a impresionat si mi-a placut. Si mi-a placut ca au cantat multe piese de pe “Hybrid Theory”, ca au trecut prin toata discografia lor si ca au cantat si piese noi. Setlistul a fost urmatorul: “Faint”, “Papercut”, “With You”, “Given Out”, “Blackout”, “Somewhere I Belong”, “A Place for My Head”, “New Divide”, “Lies Greed Misery”, “Points of Authority”, “Waiting for the End”, “Breaking the Habit”, medley “Leave Out All the Rest” / “Shadow Of The Day” / “Iridescent” (pe primele doua as fi vrut sa le ascult integral), “The Catalyst”, “What I’ve Done”, “One Step Closer”, “Burn it Down”, “In the End”, “Numb” si “Bleed it Out”. Un setlist destul de mare ca numar de cantece dar nu si ca timp pentru ca melodiile lor sunt destul de scurte. Fara “Crawling” din pacate dar nu a mai contat. Personal fave: “Numb”.  Mi-as fi dorit sa cante mai mult. Si poate sa comunice mai mult cu noi, ei au venit, au cantat si au plecat… cred ca am fi meritat mai multe cuvinte din partea lor pe de-o parte, pe de cealalta ei sunt cantareti, asta trebuie sa faca…dar ar fi mers si un pic de entertainment performance etc. Singurul incident a fost dat de faptul ca s-a defectat orga la “New Divide” dar baietii s-au miscat destul de repede si au inlocuit-o pe parcursul  “A Place for My Head” iar “New Divide” a fost reluat.

Daca ar fi sa mai vina pe la noi sau sa am ocazia sa-i mai vad prin alta parte cu siguranta as merge la concertul lor cu foarte mare placere. Cred ca a meritat sa-i astept atat.

Impinsa de la spate de curiozitate pe de-o parte, de dorinta de a asculta muzica buna live, pe de cealalta, am infruntat viscolul si miercuri pe 25 ianuarie m-am prezentat la Sala Palatului. Am mers acolo special pentru Tarja Turunen asa ca am sarit peste trupele din deschidere. Am asteptat cu nerabdare si cu oarecare emotie si multa, multa curiozitate primele acorduri ale concertului. Inca de la inceput mi-a placut foarte mult vocea Tarjei, este intr-adevar nemaipomenita. Nu-i cunosc foarte bine melodiile noi, nu asa cum le cunosteam pe cele de la Nightwish. In formula veche i-am vazut de doua ori, Nightwish fiind prima trupa din afara pe care am vazut-o in concert. Nu ma asteptam sa sune la fel, nu am mers acolo ca sa-i compar ci ca sa ma bucur de muzica. Invatata totusi cu ce a fost, m-a incercat un oarecare sentiment de tristete. Pe cat de minunata era vocea Tarjei (“Phantom of the Opera” m-a lasat fara cuvinte), pe atat de ordinara mi se parea orchestratia. Nu spun ca suna rau dar diferentele dinte calitatile extraordinare ale solistei si trupa erau destul de mari. In afara de violoncel si de tobe nu am fost impresionata de nimic. Poate de prestatia unplugged care nu a facut nimic altceva decat sa scoata in evidenta vocea… din nou. Melodiile s-au scurs una dupa alta facand timpul sa zboare foarte repede. Bucuria Tarjei s-a regasit in comunicarea cu publicul si in energia de care a dat dovada pe scena. Cantece mai vechi, de pe albumul pe care il promoveaza acum (“What Lies Beneath”) sau de pe viitoarul album, s-au imbinat cu doua melodii pe care Tarja le canta cu Nightwish (“Bless the Child” si “Phantom of the Opera”) pentru a marca o noua vizita a sopranei finlandeze la noi in tara. Sa speram ca ne va mai vizita.

Nu am plecat dezamagita de la concert, chiar mi-a placut, a fost o seara in care am ascultat muzica buna dar ceva din mine imi spune ca in show-ul live nu se mai regaseste magia de demult.