Spinning Words

Impinsa de la spate de curiozitate pe de-o parte, de dorinta de a asculta muzica buna live, pe de cealalta, am infruntat viscolul si miercuri pe 25 ianuarie m-am prezentat la Sala Palatului. Am mers acolo special pentru Tarja Turunen asa ca am sarit peste trupele din deschidere. Am asteptat cu nerabdare si cu oarecare emotie si multa, multa curiozitate primele acorduri ale concertului. Inca de la inceput mi-a placut foarte mult vocea Tarjei, este intr-adevar nemaipomenita. Nu-i cunosc foarte bine melodiile noi, nu asa cum le cunosteam pe cele de la Nightwish. In formula veche i-am vazut de doua ori, Nightwish fiind prima trupa din afara pe care am vazut-o in concert. Nu ma asteptam sa sune la fel, nu am mers acolo ca sa-i compar ci ca sa ma bucur de muzica. Invatata totusi cu ce a fost, m-a incercat un oarecare sentiment de tristete. Pe cat de minunata era vocea Tarjei (“Phantom of the Opera” m-a lasat fara cuvinte), pe atat de ordinara mi se parea orchestratia. Nu spun ca suna rau dar diferentele dinte calitatile extraordinare ale solistei si trupa erau destul de mari. In afara de violoncel si de tobe nu am fost impresionata de nimic. Poate de prestatia unplugged care nu a facut nimic altceva decat sa scoata in evidenta vocea… din nou. Melodiile s-au scurs una dupa alta facand timpul sa zboare foarte repede. Bucuria Tarjei s-a regasit in comunicarea cu publicul si in energia de care a dat dovada pe scena. Cantece mai vechi, de pe albumul pe care il promoveaza acum (“What Lies Beneath”) sau de pe viitoarul album, s-au imbinat cu doua melodii pe care Tarja le canta cu Nightwish (“Bless the Child” si “Phantom of the Opera”) pentru a marca o noua vizita a sopranei finlandeze la noi in tara. Sa speram ca ne va mai vizita.

Nu am plecat dezamagita de la concert, chiar mi-a placut, a fost o seara in care am ascultat muzica buna dar ceva din mine imi spune ca in show-ul live nu se mai regaseste magia de demult.

Orice cuvinte as folosi, nici unul nu ar descrie in mod corect si complet concertul de aseara. Pot sa spun ca a fost un vis implinit.

Concertul a inceput la ora anuntata si inca de la primele acorduri intreaga audienta a fost cucerita. Mi-a fost imposibil sa nu urmez indemnul lui Jon Bon Jovi asa ca am stat aproape tot concertul cu mainile ridicate. La cariera lor era normal ca recitalul sa fie plin de melodii arhicunoscute. Ecoul refrenelor indragite a rasunat in tot Bucurestiul. Melodiile mai noi au fost singurele momente cand publicul a stat mai potolit, in rest a fost un delir total. Baladele au starnit suspine iar ritmurile antrenante ne-au facut sa topaim. Daca la inceput nu-mi venea sa cred ca Bon Jovi canta chiar sub ochii mei, la un moment dat am renuntat cu totul la logica si am trait muzica, am savurat fiecare moment si fiecare vorba. Am cantat si am tipat, prin urmare sunt ragusita. Am recunoscut piese de la primele acorduri, am asteptat fiecare melodie cu sufletul la gura iar la sfarsitul concertului inca aveam o lista de melodii pe care vroiam sa le aud live. It’s My Life si Living On A Prayer au fost melodiile care au generat isterie totala, in sensul bun al cuvantului bine inteles. Always a fost balada mult asteptata. Nu e pe lista mea de melodii preferate, as fi schimbat-o oricand cu (You Want To) Make A Memory dar asta nu m-a impiedicat sa o cant de la cap la coada. These Days este una din melodiile pe care le urmaream pe MTV Europe cand eram in scoala. La fel ca acel post de televiziune care m-a marcat si impresionat atatia ani, cantecul mi-a ramas in minte ca un imn al unei perioade si e un all time fave. Si bine inteles imi voi aminti mereu de “the words of wisdom” transmise de Jon in finalul concertului: “Shake it up, baby, now / Twist and shout”.

Hit dupa hit, recitalul a durat 3 ore, in viata mea nu am fost la un concert care sa tina atat. Bucuria s-a simtit de ambele parti, atat la noi, cei 55.000 de oameni din public, cat si la trupa. Se vede clar cand artisitilor le place sa fie in fata audientei si cand canta doar pentru ca trebuie sa o faca si pe asta. Toti pareau cu adevarat incantati iar Jon e plin de energie, un adevarat frontman si entertainer, nu doar solist “in a long haired rock ‘n’ roll band”.

Setlistul complet a fost urmatorul: Raise Your Hands, You Give Love A Bad Name, Born To Be My Baby, We Weren’t Born To Follow, Lost Highway, It’s My Life, In These Arms, Runaway, We Got It Goin’ On, Captain Crash & the Beauty Queen From Mars, Medley: Bad Medicine / Hot Legs / Old Time Rock ‘n’ Roll ( si noi cantand Happy Birthday pentru Richie Sambora, sub bagheta maestrului Jon Bon Jovi ), When We Were Beautiful, Bed of Roses, I’ll Be There For You, Who Says You Can’t Go Home, I’ll Sleep When I’m Dead, Someday I’ll Be Saturday Night, Have a Nice Day, Keep the Faith. Apoi la bis au cantat Dry County, Wanted Dead or Alive, Blood on Blood, Livin’ on a Prayer, Always, These Days si Twist and Shout.

Spun cu mana pe inima ca Bon Jovi e trupa mea preferata de 21 de ani. Chiar daca am facut cunostinta cu un numar mare de trupe de la o varsta destul de frageda, Bon Jovi e formatia pe care am indragit-o cel mai mult. Am ascultat discul de vinil “New Jersey” de nenumarate ori, ii stiu versurile pe de rost cu toate ca atunci cand le-am invatat nu stiam prea multa engleza. A fost discul copilariei mele si mare mi-a fost bucuria aseara cand au cantat 4 melodii de pe el (Born to Be My Baby, Bad Medicine, I’ll Be there for You si Blood on Blood).

Am crescut pe muzica lor si aseara m-au impresionat, am asistat la un eveniment de care imi voi aminti toata viata!!! Nu pot sa fac altceva decat sa spun: multumesc pentru tot!!!

Nu am trecut pe la festival in primele doua zile, dar, cum nu puteam sa-i pierd pe Whitesnale si Judas, am pus mana pe telefon, m-am agatat de gasca si m-am prezentat la apel. Am vrut sa ajung acolo la timp ca sa-i vad pe Trooper, o formatie care imi place mult, imi aminteste de rockoteca din Club A, de noptile pierdute in Vama si de multe concerte, baietii suna bine si sunt apreciati de public. Din pacate cand au cantat ei, in fata scenei erau destul de putini oameni. Cei din audienta s-au mai inmultit pentru Hatebreed. Cum ei nu canta ceva care sa ma atraga, m-am retras undeva in spate, m-am asezat jos si am rontzait chestii. Nu sunt genul meu dar am vazut ca cei care ii apreciaza s-au bucurat de fiecare minut al recitalului lor. Cu timing-ul organizatorii au stat destul de bine asa ca la ora anuntata au aparut pe scena Whitesnake. I-am mai vazut acum 3 ani, atunci i-au avut in deschidere pe Def Leppard. Coverdale arata exact la fel, se poarta la fel pe scena, are acel charm specific dar are si o varsta care nu-i permite sa mai aiba aceeasi putere in voce, si aici intervin ceilalti muzicieni din trupa care au facut backing vocals. Impreuna au facut din show-ul Whitesnake ceva ce merita vazut, chitara a fost to die for, la fel ca si fragmentul din “Soldier of Fortune” cantat de Coverdale la urma. E o trupa pe care o stiu de ani de zile (imi aduc aminte si azi ziua in care fratele meu a cumparat discul cu albumul “1987” in ’90 de undeva de la Universitate, asa cum imi aduc aminte ca acasa l-am ascultat de nenumarate ori), pe care o vad acum a doua oara si care face parte din categoria “bunicilor” ce-mi sunt cunoscuti de 20 si mai bine de ani.

A fost clar ca lumea a venit la festival pentru Judas Priest. Inainte de show-ul lor publicul s-a ingramadit in fata, motiv pentru care dupa cateva melodii ne-am retras undeva mai in spate de unde am vazut si auzit mai bine. Si am avut si ce vedea si mai ales ce auzi. La varsta lor, onorabila fara indoiala, au facut un spectacol de zile mari. As zice ce am spus si acum 3 ani dupa concertul lor: wow!!! Dar nu pot sa spun doar atat, asa de mult mi-a placut. Ceva imi spune ca maine nu voi avea voce, ma dor palmele dar a  meritat fiecare moment si fiecare acord. Mi-a placut foarte mult “Breaking the Law” cand Rob Halford, dupa ce a subliniat existenta a ceva mai mult decat evident pentru noi toti, si anume Palatul Parlamentului, a pus mana pe microfon doar ca sa-l intoarca spre public: intreaga parte vocala a cantecului a fost interpretata de un cor de, spun eu, 20.000 de oameni ce au cantat la unison si pentru cateva minute au fost una si aceeasi voce. Nu as fi vrut sa se termine acest concert, a fost foarte tare! Inca o seara extraordinara cu muzica buna, un concert excelent care si-a meritat toti banii.

Sar peste treburile organizatorice, peste ce a fost rau, ce putea fi mai bine. Dupa asa o muzica buna chiar nu-mi mai pasa!

Pentru ca vremea a tinut cu noi si ploaia s-a oprit chiar inainte de concert, am ajuns din nou in Parcul Carol la Arenele Romane pentru un nou concert. De data aceasta i-am vazut live, pentru a doua oara, pe Lake of Tears. Mi-i aminteam oarecum melodiosi asa ca am fost foarte placut surprinsa sa-i vad cantand melodii mai grele, mai bagate in priza si foarte antrenante. De la prima melodie pana la ultima au sunat foarte bine. N-o sa-mi dau seama niciodata daca o calitate buna a sunetului la un concert tine de talentul si priceperea artistului sau de indemanarea sunetistului care pazeste butoanele. Daca tine de amandoua, atunci pot sa spun ca aseara ambele parti si-au facut treaba perfect.
Baietii au cantat destul de mult. Incepand doar cu 10 minute mai tarziu, au terminat undeva in jur de 11 ceea ce inseamna ca ne-au incantat doua ore. La istoria si discografia lor precum si la calitatea adusa pe scena, doua ore par prea putine pentru un concert de-al lor. Dar cum suedezii au venit deja de 3 ori in Romania cu siguranta vor mai veni pentru ca s-a vazut ca le-a placut sa cante in fata publicului roman. Eu ii mai astept.
Fave song din setlist-ul de aseara: “The Shadowshires“.