Spinning Words

Orice cuvinte as folosi, nici unul nu ar descrie in mod corect si complet concertul de aseara. Pot sa spun ca a fost un vis implinit.

Concertul a inceput la ora anuntata si inca de la primele acorduri intreaga audienta a fost cucerita. Mi-a fost imposibil sa nu urmez indemnul lui Jon Bon Jovi asa ca am stat aproape tot concertul cu mainile ridicate. La cariera lor era normal ca recitalul sa fie plin de melodii arhicunoscute. Ecoul refrenelor indragite a rasunat in tot Bucurestiul. Melodiile mai noi au fost singurele momente cand publicul a stat mai potolit, in rest a fost un delir total. Baladele au starnit suspine iar ritmurile antrenante ne-au facut sa topaim. Daca la inceput nu-mi venea sa cred ca Bon Jovi canta chiar sub ochii mei, la un moment dat am renuntat cu totul la logica si am trait muzica, am savurat fiecare moment si fiecare vorba. Am cantat si am tipat, prin urmare sunt ragusita. Am recunoscut piese de la primele acorduri, am asteptat fiecare melodie cu sufletul la gura iar la sfarsitul concertului inca aveam o lista de melodii pe care vroiam sa le aud live. It’s My Life si Living On A Prayer au fost melodiile care au generat isterie totala, in sensul bun al cuvantului bine inteles. Always a fost balada mult asteptata. Nu e pe lista mea de melodii preferate, as fi schimbat-o oricand cu (You Want To) Make A Memory dar asta nu m-a impiedicat sa o cant de la cap la coada. These Days este una din melodiile pe care le urmaream pe MTV Europe cand eram in scoala. La fel ca acel post de televiziune care m-a marcat si impresionat atatia ani, cantecul mi-a ramas in minte ca un imn al unei perioade si e un all time fave. Si bine inteles imi voi aminti mereu de “the words of wisdom” transmise de Jon in finalul concertului: “Shake it up, baby, now / Twist and shout”.

Hit dupa hit, recitalul a durat 3 ore, in viata mea nu am fost la un concert care sa tina atat. Bucuria s-a simtit de ambele parti, atat la noi, cei 55.000 de oameni din public, cat si la trupa. Se vede clar cand artisitilor le place sa fie in fata audientei si cand canta doar pentru ca trebuie sa o faca si pe asta. Toti pareau cu adevarat incantati iar Jon e plin de energie, un adevarat frontman si entertainer, nu doar solist “in a long haired rock ‘n’ roll band”.

Setlistul complet a fost urmatorul: Raise Your Hands, You Give Love A Bad Name, Born To Be My Baby, We Weren’t Born To Follow, Lost Highway, It’s My Life, In These Arms, Runaway, We Got It Goin’ On, Captain Crash & the Beauty Queen From Mars, Medley: Bad Medicine / Hot Legs / Old Time Rock ‘n’ Roll ( si noi cantand Happy Birthday pentru Richie Sambora, sub bagheta maestrului Jon Bon Jovi ), When We Were Beautiful, Bed of Roses, I’ll Be There For You, Who Says You Can’t Go Home, I’ll Sleep When I’m Dead, Someday I’ll Be Saturday Night, Have a Nice Day, Keep the Faith. Apoi la bis au cantat Dry County, Wanted Dead or Alive, Blood on Blood, Livin’ on a Prayer, Always, These Days si Twist and Shout.

Spun cu mana pe inima ca Bon Jovi e trupa mea preferata de 21 de ani. Chiar daca am facut cunostinta cu un numar mare de trupe de la o varsta destul de frageda, Bon Jovi e formatia pe care am indragit-o cel mai mult. Am ascultat discul de vinil “New Jersey” de nenumarate ori, ii stiu versurile pe de rost cu toate ca atunci cand le-am invatat nu stiam prea multa engleza. A fost discul copilariei mele si mare mi-a fost bucuria aseara cand au cantat 4 melodii de pe el (Born to Be My Baby, Bad Medicine, I’ll Be there for You si Blood on Blood).

Am crescut pe muzica lor si aseara m-au impresionat, am asistat la un eveniment de care imi voi aminti toata viata!!! Nu pot sa fac altceva decat sa spun: multumesc pentru tot!!!

Nu am trecut pe la festival in primele doua zile, dar, cum nu puteam sa-i pierd pe Whitesnale si Judas, am pus mana pe telefon, m-am agatat de gasca si m-am prezentat la apel. Am vrut sa ajung acolo la timp ca sa-i vad pe Trooper, o formatie care imi place mult, imi aminteste de rockoteca din Club A, de noptile pierdute in Vama si de multe concerte, baietii suna bine si sunt apreciati de public. Din pacate cand au cantat ei, in fata scenei erau destul de putini oameni. Cei din audienta s-au mai inmultit pentru Hatebreed. Cum ei nu canta ceva care sa ma atraga, m-am retras undeva in spate, m-am asezat jos si am rontzait chestii. Nu sunt genul meu dar am vazut ca cei care ii apreciaza s-au bucurat de fiecare minut al recitalului lor. Cu timing-ul organizatorii au stat destul de bine asa ca la ora anuntata au aparut pe scena Whitesnake. I-am mai vazut acum 3 ani, atunci i-au avut in deschidere pe Def Leppard. Coverdale arata exact la fel, se poarta la fel pe scena, are acel charm specific dar are si o varsta care nu-i permite sa mai aiba aceeasi putere in voce, si aici intervin ceilalti muzicieni din trupa care au facut backing vocals. Impreuna au facut din show-ul Whitesnake ceva ce merita vazut, chitara a fost to die for, la fel ca si fragmentul din “Soldier of Fortune” cantat de Coverdale la urma. E o trupa pe care o stiu de ani de zile (imi aduc aminte si azi ziua in care fratele meu a cumparat discul cu albumul “1987” in ’90 de undeva de la Universitate, asa cum imi aduc aminte ca acasa l-am ascultat de nenumarate ori), pe care o vad acum a doua oara si care face parte din categoria “bunicilor” ce-mi sunt cunoscuti de 20 si mai bine de ani.

A fost clar ca lumea a venit la festival pentru Judas Priest. Inainte de show-ul lor publicul s-a ingramadit in fata, motiv pentru care dupa cateva melodii ne-am retras undeva mai in spate de unde am vazut si auzit mai bine. Si am avut si ce vedea si mai ales ce auzi. La varsta lor, onorabila fara indoiala, au facut un spectacol de zile mari. As zice ce am spus si acum 3 ani dupa concertul lor: wow!!! Dar nu pot sa spun doar atat, asa de mult mi-a placut. Ceva imi spune ca maine nu voi avea voce, ma dor palmele dar a  meritat fiecare moment si fiecare acord. Mi-a placut foarte mult “Breaking the Law” cand Rob Halford, dupa ce a subliniat existenta a ceva mai mult decat evident pentru noi toti, si anume Palatul Parlamentului, a pus mana pe microfon doar ca sa-l intoarca spre public: intreaga parte vocala a cantecului a fost interpretata de un cor de, spun eu, 20.000 de oameni ce au cantat la unison si pentru cateva minute au fost una si aceeasi voce. Nu as fi vrut sa se termine acest concert, a fost foarte tare! Inca o seara extraordinara cu muzica buna, un concert excelent care si-a meritat toti banii.

Sar peste treburile organizatorice, peste ce a fost rau, ce putea fi mai bine. Dupa asa o muzica buna chiar nu-mi mai pasa!

Pentru ca vremea a tinut cu noi si ploaia s-a oprit chiar inainte de concert, am ajuns din nou in Parcul Carol la Arenele Romane pentru un nou concert. De data aceasta i-am vazut live, pentru a doua oara, pe Lake of Tears. Mi-i aminteam oarecum melodiosi asa ca am fost foarte placut surprinsa sa-i vad cantand melodii mai grele, mai bagate in priza si foarte antrenante. De la prima melodie pana la ultima au sunat foarte bine. N-o sa-mi dau seama niciodata daca o calitate buna a sunetului la un concert tine de talentul si priceperea artistului sau de indemanarea sunetistului care pazeste butoanele. Daca tine de amandoua, atunci pot sa spun ca aseara ambele parti si-au facut treaba perfect.
Baietii au cantat destul de mult. Incepand doar cu 10 minute mai tarziu, au terminat undeva in jur de 11 ceea ce inseamna ca ne-au incantat doua ore. La istoria si discografia lor precum si la calitatea adusa pe scena, doua ore par prea putine pentru un concert de-al lor. Dar cum suedezii au venit deja de 3 ori in Romania cu siguranta vor mai veni pentru ca s-a vazut ca le-a placut sa cante in fata publicului roman. Eu ii mai astept.
Fave song din setlist-ul de aseara: “The Shadowshires“.

Cam asa ceva au facut cei de la Scorpions aseara la Zone Arena.
Inca o trupa pe care o cunosc de 20 de ani dar pe care, spre rusinea mea, am vazut-o aseara prima data (si ultima, Scorpions fiind in turneul de adio).
Baietii au inceput cu “Sting in the Tail”, o melodie noua care de la primele acorduri m-a convins: trupa suna foarte bine in concert. Cu toate ca a fost destul de racoare imi doream ca acest concert sa nu se termine. A durat doua ore dar parca a trecut intr-o clipa. In afara de “No One Like You” au cantat toate melodiile pe care vroiam sa le ascult, melodii pe care le stiu de ani de zile, pe care le-am uitat undeva pe o caseta veche si uzata, asculatata in trecut pana la refuz.
Am bifat pe lista inca o trupa formata din bunici ai hard rockului, trupa care dupa aproape 50 de ani de activitate poate da o lectie despre cantatul live oricui. Fara figuri, au expus, pe langa muzica, o placere clara de a fi pe scena, au depanat amintiri, au comunicat cu cei 20.000 de oameni care ii priveau, au purtat pe umeri drapelul Romaniei, se vedea clar ca se simt bine.
Publicul a fost mai pestrit decat la orice alt concert la care am fost pana acum: de la liceeni pana la persoane carunte si parinti cu copii.
Fave song asteptat cu sufletul la gura: “Still Loving You”.
E clar ca am iesit de acolo cu un zambet cat China.

Cu ceva intarziere scriu si eu cateva cuvinte despre concertul la care am mers miercuri seara: Children of Bodom, Ensiferum si Machinae Supremacy.
Cum nici o trupa nu se gaseste pe lista me de “bands to die for” spun de la inceput ca am mers sa-i vad pentru o portie de muzica buna. M-am prezentat acolo dupa o zi de munca, mi-am luat o bere si m-am pus pe ascultat. Cat timp au cantat nu am avut ochi si urechi decat pentru ceea ce era pe scena si ce se auzea in boxe. As vrea ca oamenii sa inteleaga ca eu nu raspund la nimic atat timp cat urmaresc un concert sau ascult o melodie care imi place. Comentariile, bancurile, povestile, imbratisarile nu-si au locul la un concert. Astea se fac in pauze sau dupa sau la o bere in alta zi.

A fost un concert care, pentru mine, s-a terminat mult prea repede. Machinae Supremacy: spre rusinea mea, nu-i cunosc dar m-am amuzat copios cand au cantat un cover dupa Britney Spears si cred ca si o melodie nasoala poate sa sune ceva mai bine daca ajunge pe mana unor muzicieni priceputi.
Ensiferum: jaw drops! Wow!
Children of Bodom: da, pentru ei am venit la concert. Nu tin minte mare lucru dar… those guitars!!! Si inceputul de la Blooddrunk!!! Intr-un fel in capul meu au sunat toate melodiile bine mai putin “Everytime I Die”, ceva a scartait acolo dar poate a fost pentru ca e oarecum o melodie mai potolita si a intrat dupa una extrem de energica si zgomotoasa.

Inca un concert trecut pe lista, inca o seara de muzica buna, alte motive de a pastra o amintire placuta, inca doua grupuri venite din Finlanda. It’s impossible not to love them Finns, they’re amazing!