Spinning Words

Sau cum sa-ti gasesti casa intoarsa pe dos…
Vineri seara, dupa o zi la birou am ajuns in fata usii ca sa constat ca nu mai am butuc si ca usa e intredeschisa. Primul meu gand a fost: Smoc!!! L-am strigat din prag si mi-a raspuns, a iesit de undeva din debara dintre mormane de lucruri imprastiate. In timp ce strigam animalutul ma uitam de jur imprejur si nu-mi venea sa cred ce am in fata ochilor. Ma rog, matza teafara, am pus mana pe telefon. Eram destul de speriata si cand operatoarea de la 112 mi-a facut legatura cu un politist plictisit si enervant mi-am permis sa tip la el. Ca rezultat a devenit brusc foarte serios si si-a facut treaba repede. A urmat procedura lunga si plictisitoare, procedura ce va ramane fara rezultat pentru ca “stiti, nu-i vom prinde, au avut manusi” si apoi o jumatate de noapte de pus la loc: carti, haine, dosare, cursuri, acte, fotografii, cosmetice, rafturi, valize cu haine vechi, jucarii… si practic toate lucrurile din casa asezate pana atunci cu grija si in cea mai mare ordine undeva la dos numai ca sa nu ne mai impiedicam de ele. In caz ca va intrebati, nu, n-au furat nimic. Nu ca am ascuns noi bine valorile si banii ci pentru ca nu au avut ce fura. Sau ma rog, ce aveam noi de valoare nu li s-a parut lor interesant. Nu as putea sa spun acelasi lucru despre vecina de la 5 care s-a trezit cu cativa bani lipsa.
Si uite asa ne-am cumparat o yala noua.
Frumos mod de a incepe un sfarsit de saptamana, as zice.

Din cutii miscatoare cu roti ies in fiecare dimineata mii de oameni. Gloate de fiinte palide, obosite si cu cearcane, cu gandul la patul cald lasat in urma acasa, cu vapori de cafea in suflu, ce incearca sa-si adune gandurile pentru o noua zi de munca. Degeaba probabil. Desi merg in locuri diferite se duc toti in acelasi loc: la birou. La munca. La serviciu. In locul in care trebuie sa te duci chiar daca nu ai chef pentru ca de nu, te costa o felie de paine, o masina sau chiar o casa. Roboti umani automatizati instinctiv de societate pentru ca asa trebuie, pentru ca asa se cade ca de la o varsta sa iei viata in piept si sa faci lucruri marete… adica sa rezisti zi de zi intr-un mediu timp de aproape 40 de ani, asta daca te tine motorul pana atunci.
De aceea cand voi fi mare o sa vreau sa fiu mic din nou.

Acasa activitatile de genul acesta se rezumau la mici si bere, vanzare de kitchuri, manele si multi dar multi gura casca. Iata ca la zilele Bucurestiului m-am nimerit prin Centrul Vechi unde am dat de dominte, cavaleri si chiar m-am intalnit cu Maria Sa. Curiozitatea m-a impins a doua zi spre Piata Constitutiei unde, intr-o mare de oameni asezati la coada la mici am dat peste… Am dat peste un batranel, sa zic ca avea peste 70 de ani, imbracat la costum, cu cravata, probabil purtand pantofii lui buni. Tocmai cumparase o farfurie de mici si acum se indrepta catre o masa. Nu l-am urmarit ca sa vad cine il astepta, presupun ca il astepta sotia lui. Daca ati fi vazut expresia de pe fata omului. Zambetul era nemarginit, bucuria i se citea in ochii cu care isi cauta sotia si cu care mai arunca cate o privire la farfuria pe care o ducea in mana. Ce-am simtit eu in clipa aia nu am mai trait de mult. Eu ma dusesem acolo din curiozitate si ca sa pierd vremea, pentru el era un eveniment demn de cel mai bun costum al sau. Un singur cuvant: minunat!
Nota 10 organizatorilor pentru muzica pe fundalul carora se proiectau imagini ale Bucurestiului interbelic.
In afara de florile artificiale nu stiu daca am mai vazut ceva kitchos pe acolo. Aveau standuri cativa tigani argintari(ar trebui sa le spun Rromi?), erau cateva standuri cu ii foarte frumoase, se vindeau kurtos, mere caramelizate si acadele colorate, ulcele, strachini si paturi de lana.
Am stat acolo cam o ora, apoi am plecat acasa.