Spinning Words

Fiecare lucrusor si fiecare treaba are momentul lui sau al ei cand trebuie sa fie facut sau facuta. Ca sa fiu mai clara acum e vremea sa se iasa din casa.
Dimineata se poate face foc dar de obicei la ora 8 deja casa este goala, micul dejun e de mult luat, usile sunt larg deschise iar in fata lor, pe presuri, dorm pisicile la soare. Pe o astfel de vreme se iese, se strange, se curata, se scot din colturi prafuite lucrurile depozitate asta toamna dar mai ales se asteapta. Se astepta sa apara in fata casei ghioceii, sa treaca primele stoluri de berze, sa se inverzeasca iarba si lunca, sa porneasca toate intr-un mod natural, firesc si oarecum miraculos, cum se intampla in fiecare an.
Asta e vremea pentru joaca prin livada cu cateii, pentru plimbat cu bicicleta dupa 5 luni de amorteala, pentru stat in scranciob si privit in sus in infinitul albastru presarat cu nori albi si pufosi. E timpul ideal sa te ascunzi de vantul de primavara care usuca tot si care trece prin haine, e timpul sa cauti un dos insorit.
Din bucatarie miroase a mancare gatita, la bucataria de vara mama fierbe cartofi pentru gaini, in spate Nanu a inceput sa bata si sa aranjeze iar prin gradina tata curata si strange rugi uscati. Pe drum se fugaresc cainii vecinilor.
Seara dupa ce se lasa soarele se inchid usile si geamurile si se face foc in casa. Din cauza zilei caldute soba nu mai trage cum trebuie si pana porneste focul, fumul iese peste tot numai pe cos nu. Intri in casa si dai de ceata groasa, razi si deschizi usile ca sa se aeriseasca. Apoi rand pe rand toata lumea vine la caldura: mama cu ziarul sub brat, Nanu cu programul de la televizor, apare si tata inghetat pentru ca a stat in gradina pana cand a cazut noaptea, bunica cu oala de mancare pe care o lasa pe plita ca sa ramana calda si bine inteles pisicile.
E un ritm al vietii niciodata monoton si intotdeauna altfel.

Ploaia asta imi aduce aminte de ultimile zile ale vacantei de vara cand dupa o zi de ploaie se racea atat de tare incat puneam pe mine toate hainele groase care imi ieseau in cale. Da, diferenta de grade de acum fata de cea de atunci e considerabila dar exact aceeasi stare se trezeste in mine de fiecare data cand ies din birou.
Imi mai aduce aminte de zilele reci de toamna tarzie cand la ora 7:20 dimineata alergam spre scoala.
Si imi apar in cap si zilele cand priveam ploaia de la etajul 6 din Leu si tremuram in sali prost incalzite.

“Buna ziua, de la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii va sun, cu d-ra Grecu Diana.”
“Buna ziua! Eu sunt.”
“Domnisoara, ati intrat la fara taxa la noi la facultate, ramaneti?”

Pana aici as vrea sa-mi derulez viata inapoi. Cu toate ca nu-mi pare rau ca am spus “da” o parte din mine se intreaba cum ar fi fost daca as fi spus “nu”. Adica era clar ca a doua zi as fi plecat la Iasi sa-mi iau locul in camera de camin si mai incolo cum ar fi fost? De cand am mers in Iasi pentru prima data mi-am dorit foarte mult sa merg la facultate acolo. Zona Copoului mi-e si acum draga. Aproape 8 ani am visat la clipa in care voi intra la facultate, la week-endurile pe care le voi petrece acasa, la aglomeratia de vineri si de duminica de pe personal. Era un vis de-al meu pe care intr-o clipa l-am dat deoparte. Nu cred ca am facut o greseala cand am spus “da” dar va ramane mereu intrebarea “cum ar fi fost daca spuneam nu?”
Daca ar fi sa ajung iar la momentul acela cred ca as spune din nou “da”.

“Da, raman”
“Sa aduceti astazi diploma de licenta in original”
“Nu pot azi, sunt in Pascani, as putea maine?”
“Bine, va astept maine, la revedere!”